Am băgat de seamă că astăzi, mai ales cei ce studiază, sunt vătămați de cei de acasă.
Deși sunt copii buni, se strică. Nu gândesc; au o nesimțire. Îi netrebnicesc și îi strică părinții lor.
Deoarece părinții au trecut prin ani grei, vor ca fiii lor să nu ducă lipsă de nimic.
Nu cultivă mărimea de suflet la copiii lor, ca să se bucure atunci când sunt în lipsă. Firește, o fac cu gând bun. Ca să fie lipsiți copiii de ceva, fără ca ei să înțeleagă, acesta este un lucru barbar. Dar ca să-i ajute să dobândească conștiință monahală și ei înșiși să se bucure atunci când le lipsește ceva, asta e un lucru bun.
Astăzi, cu bunătatea lor, cu bunătatea lor fără discernământ îi prostesc.
Îi obișnuiesc să le vină toate de-a gata, chiar și apa, ca să citească și să nu piardă timpul, și astfel îi fac netrebnici și pe băieți și pe fete.
După aceea copiii le vor vrea pe toate în palmă chiar, și când nu vor mai învăța.
Și răul începe de la mame. ,,Tu, fiul meu, să înveți. Eu o să-ți aduc și ciorapii și o să-ți spăl și picioarele. Ia dulceața! Ia cafeaua!” Și copiii nu înțeleg cât de obosită e mama făcând acestea, pentru că ei nu se ostenesc.
După aceea încep: farfurii de o singură folosință, haine de o singură folosință, mănâncă numai pâinișoare (în naylon) – nu știu nici să le învelească în hârtie…
În felul acesta oamenii devin complet netrebnici. După aceea le e greu să mai trăiască.
Dacă li se desface cordonul spun: ,,Mamă, leagă-mi cordonul!”
Astfel de copii ce procopseală să facă?
Nu sunt buni nici de căsătorie, nici pentru călugărie.
De aceea le spun mamelor: ,,Nu lăsați copiii să învețe toată ziua. Citesc, citesc, până amețesc. Să facă un sfert, o jumătate de oră pauză, ca să facă și vreo trebușoară în casă, ca să se dezmețească puțin”.
Această obișnuință rea a tinerilor de azi se transmite și în monahism. Și uitați-vă că acum în mănăstire sunt șapte secretari – toți culți și tineri – și bătrânul cu ei.
Mai demult era un singur secretar și acesta nu avea nici măcar două clase de liceu și făcea toată treaba.
Acum însă sunt șapte și înecați în lucru, neputându-și face nici cele duhovnicești ale lor. Ba încă îi mai ajută și cel bătrân.
Unii părinți credincioși încearcă să-și ajute copiii să devină buni nu pentru că îi preocupă mântuirea sufletelor acestora, ci numai pentru că vor să aibă copii buni. Adică îi supără mai mult ce va spune lumea despre copiii lor, decât faptul că ar putea merge în iad. Și atunci, cum să ajute Dumnezeu?
O mamă vede copilașul că se îngreunează să meargă și spune „ce păcat, sărmanul, nu poate să meargă!” și-l ia în brațe în loc să să-l țină puțin de mânuță; cum va învăța copilul să meargă singur? Desigur că din dragoste face aceasta, dar îl păgubește cu prea multa ei grijă. Dragostea are nevoie de frână cu discernământ. Dragostea adevărată nu caută ale sale, nu are înlăuntru ale noastre, ci are cumpătare… Mulți cred că-și iubesc copiii, dar, prin modul în care se poartă, îi distrug.
Când o mamă – să presupunem – din dragoste exagerată își sărută copilul și-i spune «în lume nu există asemenea copil ca al meu!», atunci îi cultivă mândria și încrederea de sine bolnăvicioasă. Apoi copilul nu ascultă de părinți deoarece crede că le știe pe toate.
Părinții nu-și ajută copiii cu forța, cu sila, ci îi sufocă. Tot timpul «asta nu, aceea nu, asta fă-o așa…» Trebuie să tragă frâiele atât cât să nu se rupă. Să-i țină sub control pe copii cu grijă, ca să-i aducă la o rânduială, dar să nu se creeze prăpastie între ei. Să facă ceea ce face un bun grădinar când plantează un pomișor. Îl leagă larg cu o sforicică de un țăruș ca să nu-l îndoaie și să nu se rănească când îl apleacă vântul puțin stânga, puțin dreapta. Îl îngrădește chiar de jur împrejur și, în același timp, îl udă, îl îngrijește până îi cresc ramurile ca să nu le mănânce caprele. Pentru că dacă îl ciuntesc caprele s-a distrus. Un pom ciuntit nu poate nici să rodească, nici umbră să facă. Când îi vor crește ramurile atunci grădinarul va scoate gardul, după care pomul și rodește și la umbra lui pot să se adăpostească și capre și oi și oameni. De multe ori părinții, dintr-o grijă exagerată, vor să lege cu sârmă pe copil, deși ar trebui să-l lege uşor ca să nu-l rănească. Să încerce să-și ajute copiii într-un mod nobil, care cultivă mărinimia în suflete, încât să înțeleagă binele ca necesitate. Pe cât pot, să le explice binele cu frumosul, cu dragoste și durere.
Sursa: Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan,
Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2012, pag.254-256.