O maximă responsabilitate pentru părinţi este aceea de a insufla copiilor lor, încă din fragedă copilărie, credinţa în Dumnezeu.
Cel mai productiv teren pentru sădirea credinţei în Dumnezeu este sufletul copilului. Dacă nu este educat copilul de mic să creadă în Dumnezeu, să se roage lui Dumnezeu, să se spovedească, să meargă la biserică, să se împărtăşească etc., când creşte mare este foarte greu sau devine imposibil.
O mulţime de oameni se plâng de copiii lor când ajung mari, că nu-i ascultă, că fac numai rele. Educaţia religioasă este fundamentală pentru formarea personalităţii unui copil. După cum îngrijeşti de o plantă să crească mare şi să dea rod, tot aşa trebuie să îngrijim şi de un copil pentru a da rod cât mai bogat mai târziu. Nu este suficientă îngrijirea trupească (îmbrăcăminte şi mâncare), deoarece acestea nu-l formează şi nu-l modelează în viaţă, ci mai importantă este îngrijirea sufletească, deoarece aceasta este veşnică, aceasta îl înnobilează, îi dă bunătate, dragoste, milă şi toate virtuţile.
Dacă s-ar face o educaţie religioasă atât în familie, cât şi la şcoală, omenirea ar avea mult de câştigat: s-ar reduce suferinţa şi păcatele din lume, s-ar crea un echilibru al universului, s-ar prelungi viaţa acestei lumi. Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăţi exemplu personal şi viu. Să îngenunchezi împreună cu el în faţa icoanei la rugăciune, să-l iei de mână şi să mergi la biserică, să te fereşti a vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te copiază întocmai.
Arhimandrit Ioachim Pârvulescu – Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici
Să nu creșteţi copii egoişti!
Copiii învaţă compasiunea cel mai bine în acelaşi mod în care învaţă orice altceva ‒ practicând-o într-o familie în care actele de milostenie sunt frecvente. Părinţii pot stimula compasiunea copiilor lor arătându-le prin cuvinte şi fapte că nu este vorba de milă, nici de a judeca situaţia oamenilor nefericiţi, ci numai de deprinderea de a vedea o scânteie a naturii divine în fiecare om şi a-l trata ca atare pe fiecare, adică a pune în aplicare Regula de aur.
Spre pildă, copiii au nevoie să-şi înţeleagă propriile sentimente înainte de a înţelege ce simt ceilalţi. Este necesar să conştientizeze faptul că toţi avem răspunderea de a avea grijă unul de celălalt şi că atât faptele bune, cât şi participarea la necazul altuia sunt lucruri pe care trebuie să le facem tot timpul, chiar şi atunci când ele cer sacrificiu şi efort. Un părinte înţelept plantează această sămânţă în sufletul copilului, sămânţă care va creşte până la stadiul de conştientizare a rolului fiecăruia dintre noi în familie, în comunitate, în lume, în biserică, în întreaga creaţie.
Copilul care va avea compasiune față de cei din jurul lui va ajunge să-şi perceapă eul autentic, se va percepe pe sine drept un copil hristic, al lui Dumnezeu în Împărăţia Sa cea veşnică, va ajunge să înţeleagă că dragostea lui Dumnezeu sălăşluieşte în sufletul lui şi că faptele lui îi pot ajuta pe cei aflaţi în nevoi. Un asemenea copil nu va deveni o persoană egocentristă, care pretinde satisfacerea imediată a oricărui capriciu, fără să se gândească la ceilalţi, ci va deveni o persoană care se va gândi şi la ceilalţi şi va participa din inimă la necazurile lor.
(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viaţa duhovnicească, Editura Sophia , Bucureşti, 2012, p. 86)