De câte ori vorbim despre părinți simțim un fior în trup. Și asta fiindcă pe unii i-am pierdut, iar pe alții îi vizităm atât de rar. Dacă vrem să aflăm câtă umanitate a mai rămas în noi să ne cercetăm atunci când ne aducem aminte de părinți. Când gândul la ei ne lasă insensibili e semn că trebuie să ne îngrijorăm. Pilda de astăzi ne vorbește despre cum trebuie să ne purtăm față de cei care ne-au dat viață.
Un fiu și-a invitat tatăl bătrân la un restaurant pentru a servi cina împreună. Tatăl, fiind foarte neputincios și slab, în timp ce mânca scăpa mâncare pe haine și chiar pe jos. Ceilalți meseni îl priveau cu dezgust, însă fiul era calm.
După ce au terminat de mâncat, fiul, care nu era deloc jenat de bătrânețea tatălui său, și-a ajutat părintele să se ridice și l-a dus la toaletă pentru a-l curăța. După ce a șters petele de pe costumul lui, l-a pieptănat și i-a pus ochelarii la ochi. Când au ieșit, toți oamenii din restaurant se uitau la ei în tăcere, fără a fi capabili să înțeleagă de ce omul mai tânăr accepta să se facă sigur de râs, plimbând un nonagenar într-un spaţiu public pretențios. Fiul a cerut nota de plată, a plătit, și-a sprijinit tatăl să se ridice de pe scaun și, împreună, au început să meargă către ieșire. Între timp, un domn destul de în vârstă s-a ridicat în picioare și l-a întrebat cu voce tare astfel încât să audă toți oamenii din restaurant:
„Tinere… cred ai lăsat ceva în urmă”.
Bărbatul a răspuns: „Nu, domnule, nu am lăsat nimic”.
Bătrânul din restaurant: „Ba da, ai lăsat! Ai lăsat o lecție pentru fiecare fiu și o speranță pentru fiecare părinte”.
În acel moment toți cei prezenți și-au plecat capetele de rușine și în liniștea care s-a lăsat, nu s-au mai auzit decât două rânduri de pași, ultima domoală, însoțită de zgomotul unui baston.
Augustin Păunoiu
Sursa: altarulcredintei.md