De-a lungul secolelor, tincturile şi licorile din plante folosite în medicina populară proveneau nu numai din experienţa vracilor, ci şi din mănăstiri, acolo unde vechii călugări moşteneau şi duceau mai departe tradiţia vindecării cu ierburi de leac. În Evul Mediu, în ţări precum Germania şi Elveţia, în laboratoarele mănăstireşti în care se preparau diferite elixire şi pomezi, călugării foloseau plante medicinale, rădăcini, fructe şi alte ingrediente doar de ei ştiute. Faptul că monahii aveau cunoştinţe despre eficienţa anumitor plante explică apariţia a numeroase reţete excepţionale, care au vindecat boli dintre cele mai grele. Tot de la mănăstiri au ajuns la noi şi cele mai gustoase reţete de post. Leacurile au depăşit de mult zidurile lăcaşurilor sfinte şi au ajuns să fie cunoscute şi preţuite în întreaga lume, ca remedii cu eficienţă dovedită.
Cîndva, mănăstirea a fost cabinet medical
Pînă acum un secol, îngrijirea bolnavilor şi arta de a vindeca se mai aflau încă sub tutela bisericii. Oamenii cărora li se încredinţa vindecarea sufletului trebuiau să răspundă şi de vindecarea trupului. Bisericile creştine au preluat această tradiţie. Preoţii, călugării şi maicile alinau şi suferinţele trupului. Ei studiau funcţiile organismului şi cauzele bolilor, elaborînd metode de vindecare dintre cele mai diverse. Traduceau, transcriau şi puneau în practică reţete aparţinînd altor culturi, dar acumulau experienţă şi din terapiile practicate de ei înşişi. În special, călugării s-au îngrijit de trebuinţele sufleteşti ale omului, pe care l-au înţeles şi l-au sprijinit moral, dar căruia i-au oblăduit şi rănile fizice. În medicina monastică, diagnosticul se punea după înfăţişarea pacientului, după gesturile sale şi după felul cum vorbea. Citeau boala în ochi, pe chip, în „încărcătura” limbii, în mirosul corporal. Înainte de a consulta bolnavul, călugării se rugau pentru purificarea lor proprie şi pentru ca bunul Dumnezeu să-l ajute pe cel aflat în suferinţă. Astfel, pacientul era vindecat prin puterea lui Dumnezeu, dar şi prin propriile forţe, regăsindu-şi echilibrul şi armonia. Călugării nu cereau plată pentru serviciile lor medicale, deoarece Hristos i-a vindecat pe suferinzi fără să le ceară nimic în schimb.
Farmacia din curtea mănăstirii
În afară de plante medicinale, călugării terapeuţi foloseau ventuzele, lăsatul de sînge, terapia cu apă, băile şi cataplasmele, metode mai puţin folosite astăzi, dar care dau semne că sînt redescoperite şi apreciate tot mai mult şi de terapiile moderne. Există metode vechi de tratament care astăzi ni se par ciudate, dar care au rezistat cu succes cercetărilor moderne. Astfel, bacteriile conţinute de o alifie călugărească menită să vindece rănile, preparată din excremente de oaie, miere şi mucegai, acţionează, după o aplicare de cîteva zile, ca un antibiotic. În plus, călugării, ca nişte medici moderni, recomandau o alimentaţie adaptată fiecărui bolnav în parte şi, nu în ultimul rînd, un regim de viaţă sănătos. Fiecare mănăstire avea o gradină cu plante medicinale. Călugării le îngrijeau, le recoltau, le uscau şi le depozitau în farmacii uriaşe, iar din ele preparau ceaiuri, licori sau alifii. Ţăranii le aduceau şi ei ierburi de leac, peste care, atunci cînd le culegeau, rosteau Tatăl Nostru, aşa cum îi învăţaseră călugării, pentru ca ierburile să fie cît mai curate şi cu putere de tămăduire mai mare. Adesea, preparatele aveau în ele şi 7 ingrediente miraculoase, adică exact numărul zilelor în care şi-a desăvîrşit Dumnezeu creaţia.
Regimul alimentar al călugărilor
Mai demult, în mănăstiri, regimul era pur vegetarian. La care se adăugau lapte şi brînză, iar în zilele de sărbătoare şi peşte sau carne de pasăre. De altfel, prepararea brînzei intra în atribuţiile călugărilor, care au devenit, de asemenea, maeştri la gătitul peştelui. În România, pe lîngă mănăstiri, erau stupării, iar din creşterea albinelor s-a ajuns la reţete extraordinare de sănătate pe bază de produse apicole. Călugării şi astăzi mănîncă puţin şi se roagă mult. Regimul lor se asemănă cu cel propus de dieteticienii de astăzi: fructe, legume şi cereale, produse lactate, peşte. Meniul trebuie să umple o treime din stomac cu hrană solidă, o treime cu lichide, şi o treime să rămînă gol. Iar periodic, să se reducă raţia pentru a permite organismului să se odihnească. Perioadele de post sînt cure de dezintoxicare şi reenergizare trupească şi sufletească. Călugării pun mare preţ şi pe igiena zilnică, pe spălarea temeinică a trupului. Medicina monastică n-a fost gîndită doar pentru tratarea bolilor acute, ea este o filosofie de viaţă. Cei care trăiesc în armonie cu natura şi cu Dumnezeu sînt sănătoşi şi fericiţi. Tămăduitorii acelor vremuri considerau că vindecarea este mîntuire.
Plantele medicinale din Biblie
Călugării au folosit cu predilecţie acele plante tămăduitoare pomenite în Biblie. Scorţişoara „mirositoare” apare de mai multe ori menţionată în Sfînta Scriptură, mai ales ca unul dintre ingredientele ungerii sfinte. Astăzi ştim că uleiul esenţial de scorţişoară este antidiareic, antimicrobian, astringent, imunostimulator şi are efecte benefice în afecţiuni respiratorii, genito-urinare, în tratamentele stomatologice. Din anul 2002, uleiul de scorţişoară se foloseşte ca ingredient la prepararea Sfîntului şi Marelui Mir. Cedrul, arborele cel mai lăudat, pomenit în Biblie de 75 de ori, ne dă un ulei cu proprietăţi antiseptice pentru căile respiratorii. Este antiseboreic, expectorant, mucolitic, sedativ nervos şi stimulent tonic. Isopul, cu miros aromat plăcut, e folosit în răceală, bronşită, gripă, angină, răni, dermatite, furuncule, guturai alergic, negi, papiloame, bătături. Pomenit în Psalmii lui David, isopul este un remediu excelent în tratarea bolilor de plămîni. Acţionează de asemenea ca un foarte bun purificator al sîngelui, avînd efect asupra vaselor capilare prin scăderea fragilităţii acestora, planta fiind foarte bună şi în tratamentul bolilor de ficat, în hepatite, leucoree, amenoree sau reumatism cronic. În cazul tulburărilor gastrice sau balonare este utilă tinctura de isop. Pentru arsuri la stomac şi gaze intestinale se consumă două-trei pahare pe zi de macerat la rece, înainte de mesele principale.
Leacuri monahale din castane
Castanii comestibili au fost intens plantaţi în jurul mănăstirilor din Oltenia şi Moldova, iar cu ocazia aceasta, fructele lor au intrat în reţetele vestitelor leacurile monahale. Cu ele se tratau reumatismul şi degerăturile, problemele digestive şi intestinale, diferitele boli ale bătrîneţii. Castanele au fost folosite ca hrană uşoară şi extrem de hrănitoare pentru convalescenţi, bogăţia lor de minerale şi de vitamine (greu degradabile în procesul preparării) fiind un excelent sprijin pentru o vindecare rapidă. Piureul de castane îndulcit cu miere, consumat în cure de cîteva săptămîni, e recomandat în hemoroizi, varice, tromboflebită. Stimulează tranzitul intestinal, are efecte antiinflamatoare şi tonice vasculare. Călugării recomandau cîte o farfurie de piure de castane în afecţiuni ca: boli cronice de rinichi, indigestie, diaree, degerături (extern). Tinctura de sunătoare, aşa cum era preparată şi folosită de călugări, ajută în tratamentul rănilor şi al durerilor, în caz de febră musculară şi nevralgii. Extractul de părăluţe al călugărilor are un efect antiinflamator şi se foloseşte în tratamentul acneei, arnica este eficientă în cazul luxaţiilor şi al contuziilor. Preparatele din salvie au efecte antimicrobiene, antihipertensive şi antiinflamatoare, contribuind, în acelaşi timp, şi la scăderea nivelului de zahăr din sînge, calitate care o recomandă în celor cu diabet.
Smirna şi tămîia, ca medicamente
Tămîia din mănăstiri a fost folosită şi ca remediu naturist, iar reţetele sînt cunoscute şi astăzi. Laringita, tusea necontrolată sînt vindecate prin consumarea zilnică a 20 de picături de tămîie într-un pahar cu apă. Totodată, se face gargară cu infuzie. Tămîia mai are şi puternic efect cicatrizant, fiind foarte bun antiinflamator extern. Pentru a dizlova pietrele la rinichi este recomandat consumul unei linguriţe cu tinctură diluată în jumătate de pahar cu apă plată, de trei ori pe zi. Dar cum se prepară miraculoasa tinctură? Într-un borcan închis ermetic se pun zece grame de tămîie şi se lasă timp de şapte zile la dizolvat în 100 ml alcool alimentar de 90 de grade. Apoi se strecoară şi se administrează intern. O cură extraordinar de bună, ce topeşte chisturile pe ficat, plămîni sau rinichi, este tot pe bază de tămîie. Astfel, în prima săptămînă se înghite în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol, un bob de tămîie albă (cît un bob de mazăre), învelit în miez de pîine (ca să nu atingă dinţii). În următoarele trei săptămîni se procedează la fel, dar numai din două în două zile. În paralel se beau trei-patru pahare cu ceai de traista-ciobanului înaintea meselor principale. Pentru stări de anxietate şi chiar în psihozele şi nevrozele grave se fac în dormitor fumigaţii cu tămîie înainte de culcare. Smirna este folosită sub formă de tinctură sau infuzie. Este medicament monahal recomandat în guturai, gripă, bronşită, oboseală, astenie, agitaţie, indigestie, balonare, circulaţie periferică deficitară.