Aşa vrea să fim şi noi atunci când zice: „Ca să fi una precum Eu şi Tu una suntem” (cf. Ioan 17, 11). Căci nimic nu este deopotrivă cu unirea cugetului, nici cu bună înţelegere. Căci în acest fel unul este mai mulţi. Căci dacă doi sau zece sunt de un suflet, unul nu mai este unul, ci fiecare este de zece ori mai mult şi vei afla în cei zece pe unu şi în unu pe cei zece. Iar dacă au un duşman nu pe unul îl atacă [vrăjmaşul], ci pe zece şi aşa este biruit. Căci nu este respins numai de către una, ci de către zece guri.
Îi merge la unul rău? De fapt nu-i merge rău, căci părţii mai mari, adică celor nouă, le merge bine şi partea căreia îi merge rău, ca una mai mică, este acoperită de partea mai mare, căreia îi merge bine. Fiecare dintre aceştia are douăzeci de mâini şi douăzeci de ochi şi picioare tot pe atâtea. Căci nu numai cu ochii lui vede, ci şi cu ai celorlalţi; nu numai pe picioarele lui se poartă, ci şi pe a celorlalţi; nu numai cu mâinile lui lucrează, ci şi cu ale celorlalţi. [Fiecare] are zece suflete. Căci nu numai el însuşi pentru sine, ci şi acelea se îngrijesc pentru el. Dar şi dacă ar fi o sută, acelaşi lucru va fi, şi însutite sunt cel ale puterii lor.
Ai văzut măreţia dragostei, cum neînvins îl face pe cel unul şi îl înmulţeşte? Cum cel unul poate fi în multe locuri? Acelaşi şi în Persia şi în Roma! Şi ceea ce firea nu poate, poate dragostea. Căci ceva din el va fi aici, ceva acolo. Ba mai degrabă totul [întreg] aici şi totul [întreg] acolo. Deci dacă are o mie de prieteni sau două mii, gândeşte-te cât îi va fi puterea. Vezi cum dragostea este o putere sporitoare? Căci ceea ce e minunat este că îl face înmiit pe cel unul.
Aşadar, pentru ce nu dobândim puterea aceasta şi nu ne punem în siguranţă? Acest lucru ar fi mai bun decât orice putere şi bogăţie. Acest lucru ar fi mai mult decât sănătatea şi decât însăşi lumina. Aceasta este pricină de bună dispoziţie.Dar pentru ce să restrângem dragostea la unul sau doi? Învaţă realitatea şi din cele potrivnice. [Să zicem] că este cineva care nu are nici un prieten, lucru care este cea mai mare nebunie („Căci nebunul va zice: Nu am prieten”). Unul ca acesta ce fel de viaţă va trăi? Căci chiar de ar fi de mii de ori bogat, chiar dacă ar petrece în belşug şi desfătare, chiar dacă ar dobândi mii de bunuri, este pustiu şi gol de toate.
Dar în cazul prietenilor nu este aşa, ci chiar de ar fi săraci sunt mai bogaţi decât bogăţii. Şi cele pe care el pentru sine [în favoarea sa] nu le poate spune, acestea le va spune prietenul. Şi de câte nu se poate bucura prin sine se va putea prin celălalt, ba chiar cu mult mai mult; şi aceasta va fi noua pricină de toată siguranţa şi bucuria. Căci nu poate păţi vreun rău cel păzit de atâtea gărzi. Căci nu sunt atât de apropiate gărzile de corp ale împăratului precum acestea [formate din prieteni]. Căci acelea păzesc din necesitate şi frica, pe când acestea prin bunăvoie şi dragoste. Şi ea [dragostea] este mult mai tiranica decât frică. Acela [împăratul] se teme de gărzile lui, pe când acesta este cutezător faţă de acestea [faţă de prieteni], mai mult decât faţă de sine însuşi, şi din pricina acestora nu se teme de nici unul dintre uneltitori.
Să ne îmbogăţim, dar, cu bogăţia aceasta. Săracul ca să aibă mângâiere în sărăcie, bogatul ca să-şi păstreze în siguranţă bogăţia, stăpânitorul ca să stăpânească în siguranţă, supusul ca să fie răbdător faţă de conducători. Acest lucru este pricină de bunătate, este pricină de blândeţe. Fiindcă şi între fiare acelea mai ales sunt cumplite şi neastâmpărate care nu se adună în turme. De aceea locuim în oraşe şi avem foruri [pieţe]: ca să fim împreuna unii cu alţii. Aceasta şi Pavel a poruncit zicând: „Să nu lăsaţi adunarea voastră” (Evrei 10, 25). Căci nimic nu este aşa rău şi de ucigător şi de neapropiat ca însingurarea.
– Dar atunci ce e cu monahii, ar zice [careva], şi cu cei ce petrec pe crestele munţilor?
– Nici aceia nu sunt fără de prieteni, ci au fugit de tulburările din cetate, însa au mulţi de un suflet cu ei de care sunt legaţi strâns unii de alţii. Şi ca să realizeze desăvârşit aceasta, s-au retras. Şi fiindcă rivalitatea în treburile lumeşti produce multe certuri, de aceea, ieşind din mijlocul lumii, lucrează dragostea cu multă adâncime.
– Deci cum, ar zice careva, dacă cineva ar vieţui de unul singur, chiar şi unul ca acela are mii de prieteni?
– Şi eu vreau, dacă e cu putinţă, să fie văzuţi că petrec unii cu alţii. Dar să rămână cele ale prieteniei nemişcate. Căci nu locul îi face pe prieteni. Cei ce vieţuiesc în singurătate au pe mulţi care îi admira. Şi nu i-ar fi admirat dacă nu le erau prieteni dacă nu-i iubeau. Iar ei, cei însinguraţi, la rândul lor, se roagă pentru întreaga lume. Lucru care este dovada cea mai mare de prietenie. De aceea şi la săvârşirea Tainelor Sf. Liturghii ne sărutăm [îmbrăţişăm] unii pe alţii, ca cei mulţi să fim una. Şi pentru ce neiniţiaţi [nebotezaţi] facem rugăciuni comune, rugându-ne pentru cei bolnav şi pentru roadele lumii, şi ale pământului, şi ale mării.
Vezi întreaga putere a dragostei: în rugăciuni, în taine, în îndemnuri. Acest lucru este pricină a toate bunătăţile. Şi dacă ne ţinem de ea [de dragoste] cu de-amănuntul şi iconomisim bine cele [ale vieţii] prezente, vom avea parte şi de împărăţie. De care fie ca noi toţi să ne împărtăşim cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos prin Care şi cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt slava în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări despre viața de familie, Editura Învierea, 2005